Va salut. Ma imbracasem lejer, ca pentru cumparaturi si ma vazusem cu sotul meu in autobuzul adaptat pentru cei in scaun rulant doar cu eticheta-simbol care reprezinta persoanele cu handicap, nu si cu rampa de acces, ca, de! au “handicapatii” vreo valoare, vreun drept la normalitate? Eram asadar mai relaxata, reusisem sa economisesc si banii de taxi pentru a ajunge la hipermarket, o punga zdravana de detergent, stiti? Ne-a ajutat un tanar, altfel… Noi luam mereu in calcul sa ne intoarcem, ingreunati de greutati cu taxi-ul acasa, altfel cum, cateodata insa, cum-necum, urcam la dus in autobuzul care face legatura cu orasul.
Stateam asadar pe scaun, cu mana intre palmele sotului meu ca de fiecare data, un fel de incurajare dupa momentul greu si umilitor al urcarii in masina. Gandeam. “De ce esti trista?” il aud. Am tresarit. Stiti ceva? Dar puteti crede daca va spun? Eu nu mai sunt niciodata trista. Mai intai am invatat eu sa evit crearea oricarei conjuncturi posibil provocatoare de tristete si apoi am descarcat si de orice sens negativ acest cuvant. Poate sunt inciudata de neputinta de-a schimba pe loc lucrurile: sa nu mai am dureri, sa existe trotuare si autobuze accesibilizate pentru ca sotul meu imobilizat in scaun rulant sa traiasca independent si demn, sa pot face mai multe pentru nepotul meu drag, pentru ai mei, sa intervin cu o vorba, cu un gand sa schimb in bine lucrurile, sa impiedic raul sa se intample. Limitele mele omenesti insa nu ma intristeaza, nici ale celorlalti, ma pun pe ganduri: daca lucrurile sunt cum sunt, care este explicatia, care este rostul, ce urmari pot avea
? N-am sa va dezvalui niciodata ce experienta anume m-a inteleptit sa nu mai fiu trista si sa apreciez fiecare fleac cat timp mai traiesc. V-ati gandit vreodata la uriasa importanta a fleacurilor? La cana voastra cu ceai fierbinte si aromat intr-o seara de noiembrie tarziu sau de cafea, bauta in maieu si chiloti in fata calculatorului la 6 dimineata, cand toti ceilalti ai casei dorm? La vocea alor vostri la telefon cand aveti nevoie s-o auziti? Haideti sa va spun un “fleac” care pe mine m-a coplesit chiar azi si care a avut asupra mea o forta neasteptat de benefica – nu importa ca a durat cat caderea unei stele, ci intensitatea lui de bine pentru fiinta mea.
Am profitat de iesire pentru a ma inspira si indragosti de un cadou pentru ziua mea ce sta sa vina.
Este foarte important ca traiesc si vreau sa celebrez asta. Nu vreau haine, nu vreau genti, vreau… PIETRE. I-am zis psiho-astroloagei vanzatoare sa ma ispiteasca cu o bijuterie pe care sa revin s-o cumpar. Nu mentionez acum ca determinarea si cunoasterea exacta de catre mine a ceea ce vreau a uluit-o in mod placut si neplacut in acelasi timp, caci o redusesem la rolul de prezentatoare doar de produse, nu si de speculanta pe punctul de-a manipula intru o vanzare cat mai profitabila o neavenita. Am rezonat pana la o relaxare (pe care o banuiesc de) tip Nirvana cu safirele, cu smaraldele, cu, OFF! lapislazulii minunati. Am tinut in palme pietrele cele mai frumoase ale pamantului nostru viu, niste comori pline de energie, mi-a placut sa le simt greutatea, raceala si-apoi caldura, sa le pipai textura, sa le admir culoarea, perfectiunea. Am plecat de acolo in fine indragostita de niste pietre ca apa solida, de culoarea ochilor mei. “Le veti mai avea cand am (stabilit) sa vin ?
” am vrut sa ma asigur. “Nu stiu”, m-a speriat ispitindu-ma. “Daca trebuie sa-mi apartina, le voi avea, daca nu…” ma resemnez eu senina. “Asa gandesc si eu, doamna”, mi-a zis. Chiar si numai cat ne-am schimbat energiile, eu si pietrele acelea ne-am cunoscut, de ce sa fiu trista?
Postez iar o fotografie care ma reprezinta, pentru ca vreau sa va zambesc. Fara tristete. Este facuta intr-o dimineata, pe fuga, inainte de plecare, in singurul colt care ramane ordonat la ora aceea, biblioteca.